Întrebarea pe care o aud cel mai des este „cât durează un proces?”. Este o întrebare legitimă, pentru că în România durata procesului a devenit, pentru multe categorii de litigii, o problemă la fel de importantă ca soluția însăși.
Începând de astăzi, 15 septembrie 2026, intră în aplicare un mecanism nou, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin care activitatea instanțelor este organizată în raport cu capacitatea lor reală de procesare si lucrare a cauzelor. Este o schimbare despre care s-a scris aproape exclusiv în presa juridică, deși efectele ei se vor resimți direct de către oamenii care au un dosar pe rol sau intenționează să deschidă unul.
Ideea de la care pornește mecanismul este una pe care oricine a pășit într-o instanță din România o intuiește: judecătorii primesc mai multe dosare decât pot soluționa în condiții rezonabile. Soluția aleasă nu este de a judeca mai repede cu aceleași resurse, ci de a stabili o capacitate de referință pentru fiecare instanță și de a gestiona fluxul de dosare în raport cu ea.
Concret, cauzele care depășesc capacitatea disponibilă la momentul înregistrării nu se pierd și nu se resping. Ele sunt înscrise într-un registru și sunt preluate ulterior, în ordine cronologică. Două precizări sunt esențiale aici, pentru că de ele depinde înțelegerea corectă a mecanismului. Prima: caracterul aleatoriu al repartizării se păstrează integral, deci nu se creează niciun mecanism prin care un dosar ar putea ajunge la un anumit judecător. A doua, și mai importantă pentru justițiabil: înscrierea în registru are caracter pur administrativ și nu modifică data înregistrării cauzei. Prin urmare, termenele de prescripție, de decădere sau de exercitare a căilor de atac nu sunt afectate în niciun fel. Cine a depus cererea în termen rămâne în termen, indiferent când este efectiv repartizat dosarul.
Aplicarea nu este însă imediată la nivelul întregii rigori, iar acest lucru schimbă mult imaginea practică. Mecanismul este etapizat.
Partea cu adevărat utilă pentru cineva care are un dosar este cea privind excepțiile, pentru că ele acoperă un volum impresionant de cauze. Hotărârea cuprinde peste 300 de categorii de cauze care beneficiază de regim prioritar și aproape 280 de categorii excluse complet de la mecanism. Printre acestea se numără măsurile urgente, cauzele privind minorii și familia, măsurile preventive din materie penală, cererile de suspendare a executării și incidentele procedurale. Cu alte cuvinte, o ordonanță președințială privind locuința minorului, o contestație la executare cu cerere de suspendare, o contestație împotriva măsurii arestării preventive sau un ordin de protecție nu vor aștepta în registru. Sunt exact acele categorii în care întârzierea ar goli dreptul de conținut, iar excluderea lor este, în opinia mea, elementul care face mecanismul acceptabil din perspectiva accesului la justiție.
Există, în plus, o cale de „salvare” care merită cunoscută de orice justițiabil, pentru că este singurul instrument aflat efectiv la dispoziția părții. La cererea unei părți, un dosar poate fi repartizat cu prioritate atunci când întârzierea ar putea compromite exercitarea unor drepturi fundamentale ori ar putea produce prejudicii grave, iminente sau ireparabile. Formularea este generală, ceea ce înseamnă că totul depinde de modul în care cererea este argumentată și, mai ales, dovedită.
Ce ar trebui să rețină, în final, cineva care are sau va avea un proces? În primul rând, că momentul introducerii acțiunii capătă o importanță practică suplimentară. Cererea depusă mai devreme intră mai devreme în ordinea cronologică, iar amânarea unei acțiuni „până la toamnă” sau „până se liniștesc lucrurile” costă acum și în timp de așteptare, nu doar în drepturi prescrise. În al doilea rând, că formularea corectă a cererii de chemare în judecată, cu încadrarea exactă a obiectului, poate face diferența între o cauză care intră într-o categorie prioritară și una care nu intră.
Nu în ultimul rând, trebuie spus ce nu face acest mecanism. El nu reduce durata judecății propriu-zise, nu adauga personal in cadrul instantei, nu simplifică procedura și nu rezolvă cauza reală a aglomerării, care ține de subdimensionarea schemelor de personal și de un volum legislativ generator de litigii. Este o măsură de organizare administrativă, gândită pentru a evita ca instanțele să fie copleșite. Rămâne de văzut, în practica următorilor ani, dacă efectul va fi o justiție mai bine gestionată sau, dimpotrivă, o amânare formalizată a accesului la judecător.
Până atunci, sfatul practic este simplu. Dacă ai un litigiu care trebuie deschis, nu îl amâna. Dacă ai un dosar în care întârzierea produce un prejudiciu real și demonstrabil, analizează împreună cu avocatul tău dacă situația justifică o cerere de repartizare prioritară și pregătește dovezile care o susțin. Iar dacă ai un conflict care poate fi rezolvat fără proces, acesta este momentul în care merită să reconsideri varianta.
