Una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite în practică este delimitarea dintre bunurile comune ale soților și bunurile proprii atunci cand discutam despre un partaj bunuri comune.
Această distincție devine esențială mai ales în cazul unui divorț, când are loc partajul bunurilor din timpul căsătoriei. Deși regula generală este aceea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, legea prevede în mod expres existența bunurilor proprii ale fiecărui soț, care nu se împart.
Potrivit dispozițiilor din Codul Civil, bunurile proprii sunt acele bunuri care aparțin exclusiv unuia dintre soți, indiferent dacă au fost dobândite înainte sau, în anumite situații, chiar în timpul căsătoriei.
Astfel, bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei rămân bunuri proprii, fără a fi afectate de regimul comunității legale.
De asemenea, bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire sau donație au, în principiu, caracter propriu, chiar dacă momentul dobândirii este ulterior căsătoriei.
În practică, aceste situații sunt frecvente, însă pot genera litigii atunci când nu există documente clare sau când există neînțelegeri între soți cu privire la natura bunului.
Totodată, bunurile destinate uzului personal sau cele necesare exercitării profesiei sunt considerate bunuri proprii, deoarece sunt legate în mod direct de persoana unuia dintre soți.
O categorie aparte o reprezintă bunurile dobândite cu bani proprii. Deși acestea pot fi achiziționate în timpul căsătoriei, caracterul lor depinde de capacitatea soțului de a dovedi proveniența exclusivă a fondurilor utilizate. În lipsa unor dovezi clare, instanța poate considera că bunul face parte din masa bunurilor comune, aplicând prezumția legală de comunitate.
Problema probei este, așadar esențială în stabilirea naturii juridice a bunurilor. În practică, contractele, actele de donație, certificatele de moștenitor sau documentele bancare joacă un rol decisiv. Lipsa acestora poate conduce la pierderea caracterului de bun propriu și, implicit, la includerea bunului în masa partajabilă.
În cazul divorțului, diferența dintre bunurile proprii și cele comune produce efecte juridice directe. Bunurile proprii nu se împart și rămân în proprietatea exclusivă a titularului, în timp ce bunurile comune se împart, de regulă, în mod egal între soți, dacă nu se dovedește o contribuție diferită.
În practică apar frecvent situații în care unul dintre soți investește bani comuni într-un bun propriu al celuilalt, caz în care se poate naște un drept de creanță.
Este important de reținut că simpla înscriere a unui bun pe numele unuia dintre soți nu este suficientă pentru a-i conferi caracter propriu. Dacă bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, se prezumă că este comun, iar această prezumție poate fi răsturnată doar prin probă contrară.
În concluzie, bunurile proprii ale soțului reprezintă o excepție de la regula comunității legale și trebuie analizate cu atenție în fiecare caz concret.
Stabilirea corectă a naturii juridice a bunurilor poate avea consecințe financiare semnificative cand discutam despre partajul bunurilor dupa divort, motiv pentru care este recomandată consultarea unui avocat specializat în dreptul familiei, atât pentru prevenirea litigiilor, cât și pentru gestionarea eficientă a acestora.
