„Vreau custodie exclusivă” este una dintre cele mai frecvente solicitări cu care încep dosarele de dreptul familiei. Răspunsul juridic este însă mai nuanțat decât pare: legea română nu folosește termenul „custodie”, insa autoritatea părintească exclusivă este excepția, nu regula, iar instanțele o acordă doar pe baza unor motive dovedite, nu pe baza conflictului dintre părinți.
Articolul explică ce se cere efectiv, ce probe cântăresc și unde se află limita dintre exercitarea exclusivă și decăderea din drepturile părintești.
Codul civil stabilește că părinții exercită autoritatea părintească împreună și în mod egal, iar divorțul nu schimbă această regulă: autoritatea părintească rămâne comună și după desfacerea căsătoriei. Stabilirea locuinței copilului la unul dintre părinți este o chestiune distinctă și nu îi conferă acelui părinte dreptul de a decide singur asupra aspectelor importante din viața copilului.
Prin excepție, art. 398 alin. (1) Cod civil prevede că, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Sarcina de a dovedi acele motive revine părintelui care formulează cererea.
Ce sunt „motivele întemeiate”
Codul civil nu le enumeră, tocmai pentru că situațiile de fapt sunt prea variate. Un repertoriu orientativ se găsește însă în art. 36 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care indică, cu titlu exemplificativ:
- alcoolismul, boala psihică sau dependența de droguri a celuilalt părinte;
- violența față de copil sau față de celălalt părinte;
- condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni privind viața sexuală sau infracțiuni de violență;
- orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar decurge din exercitarea autorității părintești de către acel părinte.
Lista nu este limitativă. În practica instanțelor, la aceste ipoteze s-au adăugat dezinteresul total și prelungit față de copil, lipsa oricărei implicări în creșterea și educarea lui, precum și imposibilitatea obiectivă de cooperare între părinți atunci când aceasta blochează efectiv decizii curente.
Ce nu este suficient
Este la fel de important de știut ce resping instanțele, pentru că majoritatea cererilor eșuează aici:
- simpla neînțelegere sau relația tensionată dintre părinți — conflictul, singur, nu este motiv întemeiat;
- faptul că părinții locuiesc în state sau orașe diferite, fără alte împrejurări dovedite;
- vârsta fragedă a copilului, invocată ca argument autonom;
- afirmațiile nesusținute de probe privind consumul de alcool, droguri sau comportamentul violent;
- dorința declarată a unui părinte de a exercita singur autoritatea părintească, fără nimic altceva.
Cererea se poate formula în cadrul acțiunii de divorț sau separat, ulterior. Dacă există deja o hotărâre privind exercitarea autorității părintești, modificarea ei presupune invocarea unei schimbări a împrejurărilor avute în vedere la pronunțarea hotărârii anterioare — nu este suficientă nemulțumirea față de soluția dată atunci.
Competența aparține instanței de tutelă, iar judecata include în mod obișnuit ancheta psihosocială și ascultarea copilului. Pentru situații urgente se discută ordonanța președințială, dar aceasta dispune doar măsuri provizorii, iar admisibilitatea unei cereri de autoritate părintească exclusivă pe această cale este controversată în practică.
