Dintre toate lucrurile care se negociau într-un divorț, numele era, poate, cel mai puțin firesc.
Exista destule dosare în care un soț accepta să renunțe la o pretenție patrimonială în schimbul acordului celuilalt de a-și păstra numele, și altele în care acordul era refuzat pur și simplu din ciudă, fără niciun interes real în spate. Pentru o persoana care profesa de cincisprezece ani sub numele din căsătorie, miza era una foarte concretă.
Practica aceasta s-a încheiat în primăvara acestui an, iar schimbarea a trecut aproape neobservată.
Prin Legea nr. 57/2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 364 din 30 aprilie 2026, art. 383 din Codul civil a fost reconceput. De la începutul lunii mai, fiecare dintre soți poate alege singur, fără acordul celuilalt și fără să justifice nimic în fața instanței, dacă păstrează numele purtat în timpul căsătoriei sau revine la cel dinainte.
Ca să se vadă cât de mare este diferența, merită amintit cum arăta regula veche. Numele din căsătorie putea fi păstrat doar dacă soții conveneau asupra acestui lucru, iar judecătorul lua act de învoiala lor. În lipsa acordului, instanța putea totuși să încuviințeze păstrarea numelui, dar numai pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți ori de interesul superior al copilului. Cine voia să își păstreze numele împotriva voinței fostului soț trebuia, practic, să își demonstreze în instanță notorietatea profesională sau să invoce situația copiilor. Iar dacă nu exista nici înțelegere, nici încuviințare, fiecare revenea la numele de dinaintea căsătoriei.
Noul text a redus toată această construcție la două idei. Prima: la desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soți poate alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior, iar instanța ia act de această manifestare de voință prin hotărârea de divorț. A doua, și aici trebuie citit cu atenție: dacă soții nu aleg numele pe care îl vor purta după divorț, fiecare dintre foștii soți va păstra numele purtat în timpul căsătoriei.
A doua consecință, mai puțin vizibilă dar la fel de importantă, privește divorțurile care nu ajung în instanță. Acordul asupra numelui era o condiție a divorțului prin acordul soților, în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă. Cu alte cuvinte, un dezacord privind numele bloca o procedură care altfel ar fi durat o lună. Legea a eliminat această cerință, iar numele a devenit o chestiune de voință individuală, nu un punct de negociere.
Rolul instanței s-a schimbat și el. Judecătorul nu mai analizează temeinicia motivelor. Ia act de opțiunea exprimată și o consemnează în hotărârea de divorț. Din perspectiva avocatului, dispare o întreagă categorie de probatoriu.
Întrebarea care vine imediat, și pe care o primesc constant de câteva luni, este dacă fostul soț mai poate face ceva. Răspunsul este nu. Dreptul este unilateral, iar cel care nu este de acord nu are la dispoziție nicio acțiune prin care să oblige pe celălalt să renunțe la numele din căsătorie.
Partea delicată, pe care articolele de presă au ocolit-o, este situația celor care au divorțat înainte de intrarea în vigoare a legii.
Legea nu conține dispoziții tranzitorii exprese, iar absența lor nu înseamnă că noua regulă se aplică tuturor. Dimpotrivă, principiul din materia aplicării legii civile în timp este că efectele divorțului se supun legii în vigoare la data introducerii cererii, ceea ce înclină balanța spre aplicarea textului vechi dosarelor începute înainte de 3 mai 2026.
Pentru divorțurile deja pronunțate definitiv, situația este mai clară și mai puțin plăcută: hotărârea a intrat în puterea lucrului judecat, iar numele a fost stabilit sub legea veche.
Merită spus și ce nu se schimbă. Numele copiilor nu este atins de opțiunea părinților la divorț: art. 383 privește exclusiv numele foștilor soți. Efectul este însă indirect, nu inexistent.
Dacă divorțați în perioada următoare, singurul lucru pe care trebuie să îl rețineți din tot acest articol este că opțiunea vă aparține, că nimeni nu v-o poate refuza și că trebuie exprimată.
